Democrația cere răbdare, iar România trebuie să fie pregătită să o ofere A.H. Deși România se află astăzi la cel mai ridicat nivel de prosperitate economică din istoria sa, beneficiind de creștere economică susținută, infrastructură modernizată și o integrare tot mai profundă în structurile europene, o problemă fundamentală persistă: nivelul de civilizație nu se aliniază cu dezvoltarea economică. Cu alte cuvinte, societatea românească nu a reușit încă să adopte valorile civilizației occidentale, morale ideo-creștine, rămânând ancorată într-un amestec de tradiții arhaice și mentalități post-comuniste. Adoptarea acestor valori este superficială, de conjunctură, implementarea și asimilarea lor în seva națiunii fiind doar de fațadă. Este drept că măsurarea gradului de civilizație este o sarcină complexă, dar anumite aspecte pot servi drept indicatori relevanți: politețea, respectul reciproc, responsabilitatea socială, iubirea aproapelui, valorile creștine autentice, respectul pentru lege și pentru adevăr. Din păcate, România, deși profund religioasă, nu a reușit să implementeze pe deplin aceste valori în societate. Fenomene precum corupția endemică, indiferența față de binele comun și lipsa de responsabilitate sunt realități cotidiene. Lacheismul politic, care se manifestă nu doar la nivelul celor ce ne conduc, dar și la locul de muncă, lacheismul endemic și lașitatea, lipsa voinței de a lua o poziție corectă față de nedreptățile și abuzurile șefilor, în special din agențiile și instituțiile de stat, reflectă această cutumă națională. Această situație poate fi explicată doar în parte printr-o serie de factori istorici. Epoca fanariotă a marcat o perioadă de exploatare și decădere morală, când conducerea țării era dictată de interese străine, iar populația trăia la limita subzistenței. Acest lucru a însemnat asimilarea în genele concetățenilor a unei atitudini animalice, de „fight or flight”, adică de „luptă sau fugi”, și toate consecințele ce derivă de aici: trebuie să calci peste alții ca să îți atingi scopurile, competitivitate fără „fair play”, lipsă de dragoste pentru aproape, bucuria că moare „capra vecinului”, etc. Recent, am văzut un podcast cu Mel Gibson, invitat la podcastul lui Joe Rogan, în care afirma că a trăit mulți ani din viață în modul „luptă și fugi”, fiind foarte deranjat de oricine avea o părere diferită, luând totul foarte personal și combativ. Așa este și cu noi – suntem încă în acest mod, ne luăm prea în serios și luăm orice comentariu prea personal, suntem răzbunători și ranchiunoși. Perioada comunistă a agravat această stare de fapt, distrugând inițiativa individuală și promovând un spirit de conformism și servilism. Literatura română reflectă fidel aceste realități. De la Ion de Liviu Rebreanu la Răscoala sau Moromeții, se conturează imaginea unui popor asuprit, preocupat doar de supraviețuire, incapabil să aspire la mai mult. Îmi aduc aminte de un episod din timpul comunismului, când am stat, copil de 8 ani, la coadă la ouă. Aveam dreptul la 5 ouă pe săptămână, pe cartelă, dar chiar și așa nu mâncam atâtea ouă, pentru că nu se găseau. Se stătea tot timpul la cozi imense. Într-o zi, mama m-a trimis pe mine să stau la coadă. Îmi amintesc și acum cum se îmbrâncea lumea, nu era un rând ordonat, ci o îmbulzeală, un rând lat de 4-5 oameni ce se prelungea în afara magazinului. În sfârșit, după câteva ore am reușit să ajung în magazin și să cumpăr cele 10 ouă pentru două persoane, însă la ieșire, aceeași coadă presa foarte tare, oamenii se îmbrânceau și se împingeau atât de tare încât îți tăiau respirația. Nimeni nu s-a uitat că eram copil, pur și simplu m-au strivit în mulțime și mi-au spart ouăle. Am ieșit din acea mulțime cu punga spartă, mergând spre casă plângând în hohote. Această experiență m-a traumatizat. După 1990, căderea regimului comunist a adus libertate, dar nu și o reformă autentică a statului. Corupția a proliferat, iar instituțiile statului au devenit adăpost pentru incompetenți și oportuniști. Dezamăgirea cetățeanului român față de democrație este accentuată de lipsa de repere morale în clasa politică, populată adesea de indivizi lipsiți de viziune și integritate. Resemnarea și apatia au devenit trăsături dominante ale societății, iar lipsa unor lideri autentici a condus la o nevoie aproape instinctivă de a găsi un „salvator” providențial, un „mesia”. Desi acest om poat este un om autentic, care nu gandeste despre sine a fi un „mesia”, dar conjunctura l-a adus aici. Sa vedem ce va face. În acest context, se naște o dilemă fundamentală: poate democrația să supraviețuiască în fața dorinței populare pentru autoritarism? Bertrand de Jouvenel sublinia în cartea “Progresul în Om” că schimbarea autentică trebuie să pornească de la individ către societate, nu invers. “Bottom-up” cum spun americanii. În limba greacă, cuvântul „metanoia”, utilizat atât de filosofi, cât și în teologia creștină, desemnează o schimbare profundă a convingerilor și valorilor. Reforma reală a statului român nu va veni prin impunerea unor reguli stricte de sus în jos, ci prin transformarea mentalității colective, dar mai ales a mentalității individuale – acea „metanoia” și acel progres în om. Prin consolidarea unei clase de mijloc educate, promovarea meritocrației și dezvoltarea unui spirit civic autentic, România poate ajunge la o democrație funcțională. Construirea unei societăți civilizate nu este un proces instantaneu, ci unul care poate dura generații. Democrația cere răbdare, iar România trebuie să fie pregătită să o ofere!