Schi -Pasiune de la treizeci de ani A.H. Am dezvoltat o adevărată pasiune pentru schi. Sentimentul de libertate, de alunecare într-un peisaj mirific, deasupra munților, cu brazi încărcați de zăpadă și aer proaspăt și rece. Aceasta mă face să uit de tot stresul și să mă reconectez din nou la partea mea iubitoare de libertate. Pentru cei ce nu au schiat niciodată le recomand din toată inima să încerce. Deși ideal acest sport se învață de mic copil, se poate învăța și ca adult, deși în termeni de performanță sunt puține șanse să se atingă mari realizări, totuși acest sport poate fi practicat pentru întreținere, din plăcere mai ales. Așa cum fac eu, cu soția. Am început să schiez exact acum 18 ani, în 2006, în Colorado, în Rocky Mountains. Eram student în America, îmi terminasem doctoratul și îmi găsisem de lucru ca postdoctorand în Boulder, Colorado, la universitate. Și în acel an întâmplător intrasem într-un magazin de sport, și am văzut un anunț de reducere de 50% la ski-pass pe tot sezonul, ce include și echipamentul și 3 sesiuni de lecții cu monitor de schi. Cred că la vremea aceea acel pass a costat până într-o sută de dolari. Zis și făcut. Nu știam absolut nimic de echipament, cum funcționează, cum trebuie să alegi echipamentul ș.a.m.d. În dimineața în care am hotărât să merg, țin minte că erau -17°C când am plecat de acasă, către resortul Breckenridge, CO. În acest loc, după câteva ore de condus, am ajuns în parcarea principală din fața pârtiei, numai că nu găsisem loc prea în față, ci la vreo câteva sute de metri. Din acest motiv prima mea experiență cu claparii a fost groaznică, țin minte că i-am încălțat cu greu, deși îi încălțasem acasă și era bine, aici din cauza frigului s-au contractat. Până să ajung cu claparii și schiurile la pârtie am simțit cum mă strâng groaznic și mă jenează enorm. Mi-am spus în gând de multe ori că e oribil și aș vrea să ies din ei cât mai curând. Dar nu am cedat, am mers mai departe. Ajuns pe pârtie, m-am întâlnit cu instructorul, am format un grup de vreo 5-6 începători și am învățat întâi cum să punem schiurile, cum să alunecăm cu un picior, apoi cu altul, cum să pășim și să urcăm. Apoi a urmat coborârea controlată cu picioarele în litera V cu vârfurile apropiate. Aici a fost prima mea alunecare cu schiurile și am uitat complet de durerea de picioare pentru că mi-a plăcut așa de mult. Aici am devenit fan al acestui sport. După câteva exerciții și după ce am început să stăpânim alunecarea în plug destul de bine, instructorul ne-a dus deja sus pe pârtia verde. Am urcat cu telescaunul. Aici am format șir indian și am alunecat până jos. Mi-a plăcut fantastic. După ce grupul s-a dizolvat, m-am urcat singur pe pârtie și am alunecat de câteva ori, am și căzut de câteva ori. Îmi aduc aminte că o dată am căzut chiar rău, în față, că mi-am zdruncinat așa de tare coastele că pentru câteva minute am avut aritmii la inimă. De obicei trebuie să controlezi căderea și să te lași în spate pe fund, pentru a minimiza impactul. În fine, nu m-am lăsat descurajat, ba după câteva alte ture pe pista ușoară m-am decis că ar fi bine să încerc noi provocări. M-am dus pe o pârtie cu două diamante negre, inițial nu am perceput cât de abruptă poate fi și cât de mare poate fi pericolul pe o astfel de pârtie. Urcând cu telescaunul o priveam, dar înclinarea nu o percepeam foarte bine. Ajuns în vârf, am avut totuși curajul să îmi pun schiurile și să încep să alunec. Totuși, după nici 10 metri am alunecat și atât de abruptă era înclinarea că nici pe spate nu am putut să mă opresc din alunecare, și eu și schiurile alunecam accelerat la vale, fără să mă pot opri. După o perioadă bună de alunecat, s-a schimbat înclinarea și am reușit să mă opresc, mi-am recuperat cu greu și schiurile și bețele, m-au și ajutat niște schiori. Deci experiența nu a fost așa de bună. De atunci mi-a fost învățătură de minte, experiența nu a fost deloc plăcută. Data următoare nu am mai fost la același resort, am schimbat, am fost la Keystone, CO, o locație absolut mirifică cu lungimi de pârtii foarte mari și peisaje absolut spectaculoase. Am mai fost și la Winter Park, CO. Au urmat și alte resorturi din Europa, cum ar fi Davos, și de asemenea România. Îmi aduc aminte de o experiență ca profesor universitar în Elveția, am luat grupul cu mine la schi. Printre membrii grupului era și un singaporez, care nu schiase niciodată. Din păcate pentru el, echipamentul de schi, în special claparii, au fost nepotriviți și după a treia schimbare la shop-ul de închirieri. Îl strângeau, îl „băteau”, nu reușea deloc să se acomodeze, asta întărind ceea ce am spus mai înainte, că echipamentul potrivit este foarte important. Totuși, după introducere și câteva ore bune de training, a schiat pe un dâmb de la baza pârtiei. A picat de multe ori. La sfârșit mi-a spus că a fost cea mai oribilă experiență a lui. Înainte, pe primul loc în topul experiențelor neplăcute ale lui, fusese cea din armată când făcuseră un marș forțat de 20 de kilometri, încărcați cu echipamente și cu mască de gaze pe față. Ei, și deci schiatul a fost mai oribil chiar și decât marșul forțat în condiții grele. Deci schiatul nu este pentru toată lumea. Acum, cu înaintarea în vârstă și pentru că nu am început a schia de mic, prefer pârtiile scurte și ușoare pentru a aluneca de plăcere, să simt atmosfera muntelui. Pârtiile lungi îmi obosesc picioarele mai ales dacă urcarea se face cu teleschiul, prefer telescaunul. Pârtiile mele preferate din România sunt: Pârtia Nemira (Slănic Moldova), Pârtia Durău (Neamț) și Pârtia Toplița (Harghita). Dintre acestea cred că Pârtia Nemira este cea mai lungă și urcarea se face cu telescaunul. Însă problema este altitudinea și lipsa zăpezii. De asemenea, și lipsa facilităților de producere a zăpezii artificiale, ceea ce este o problemă de administrare. Pârtia din Toplița este o pârtie extrem de bine pusă la punct, ideală pentru începători. Nu este aglomerată în timpul săptămânii. În weekend devine mai aglomerată și nu o recomand. Aproape de Toplița se află pârtia de la Borsec, de dificultate mai ridicată. În plus, în Borsec se găsește și o baie termală numită Fontana, care merită vizitată pentru relaxare après-ski. Pârtia din Durău este o pârtie ușoară spre medie, facilități excelente și băi curate. Pârtia este foarte accesibilă de la locul de parcare. În weekenduri nu este deosebit de aglomerată. Recent, în 2024, au fost achiziționate facilități mai performante pentru producerea zăpezii artificiale, cunoscute sub denumirea de „fabrici de zăpadă”, care pot produce zăpadă la temperaturi mai ridicate. Acest lucru are potențialul de a prelungi sezonul de schi până în lunile februarie-martie. În concluzie, pentru cei trecuți de 25-30 de ani, schiatul poate fi o experiență minunată, iar posibilități încă mai sunt în țara noastră, deși modeste, se fac eforturi din ce în ce mai mari datorită încălzirii globale și lipsei de precipitații.